Lilieci din România folosesc o mare diversitate de adăposturi, o bună parte dintre ele fiind specii exclusiv cavernicole, adică folosesc peșteri pe toată durata anului. Sunt însă anumite specii, care se adaptează ușor la noi locații, și astfel ajung să populeze și clădirile din asezările umane. Mai jos sunt enumerate acele specii care pot fi întâlnite cel mai frecvent în apropierea noastră.

Liliacul de amurg (Nyctalus noctula)

liliac de amurg

Specie de talie mare, cu blană catifelată, alcătuită din peri scurţi, de culoare maroniu-roşiatic, puţin mai deschis pe partea ventrală. Foloseşte ca adăposturi scorburi, preferându-le pe cele de ciocănitoare, situate în general la înălţimi de 4-12m. Prezintă o adaptare bună la mediul urban, fiind întâlnit chiar şi în oraşele mari, unde adăposturile preferate sunt crăpăturile din pereţii blocurilor. Este uşor de identificat, fiind o specie de talie mare, care vânează la înălţimi considerabile (în general 10-50m), putând fi întălnită în aproape orice tip de habitat. Are un zbor foarte rapid şi direct. Asemănător păsărilor migratoare, liliecii de amurg pot parcurge distanţe semnificative între adăposturile de vară şi cele de iarnă, în unele cazuri pot migra pe distanţe cu mult peste 1000 km. Hibernează în scorburi de copaci, în fisuri din clădiri sau poduri, dar şi în adăposturi subterane sau fisuri în stâncă.

Liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus)

liliac pitic

Este una dintre cele mai mici specii de lilieci din România, cu blană de culoare maro închis pe spate, adesea ruginie. Este o specie foarte răspândită şi frecvent întâlnită, adaptându-se bine şi mediului antropic. Vara coloniile pot fi găsite în scorburi de copaci, în fisuri sub scoarţă, în clădiri, în poduri, fisurile zidurilor. Hibernează în podurile sau pivniţele clădirilor, fisurile zidurilor, adăposturi subterane naturale şi artificiale. O specie foarte flexibilă, foloseşte o mare varietate de habitate, poate fi observată vânând atât în centrul oraşelor mari, cât şi în păduri sau peste suprafeţe de apă. Are un zbor rapid, agil, vânează în jurul coronamentului copacilor, de-a lungul aleelor, gardurilor vii, peste suprafeţe de apă, în jurul stâlpilor de iluminat.

Liliacul cu aripi late (Eptesicus serotinus)

Liliacul cu aripi late

Specie de talie mare, cu blana de pe spate de culoare maroniu închis până la maro-gălbui sau maro-auriu. Pe partea ventrală blana este în general de culoare gri-maroniu mai deschis. Botul şi urechile sunt negricioase. Adăposturile de vară sunt aproape exclusiv în clădiri, în podurile acestora sau în cavităţile zidurilor. Coloniile de naştere rar sunt localizate la altitudini de peste 800m. De obicei hibernează în clădiri, în fisuri din pod, cavităţi ale zidurilor; mai rar exemplare solitare, sau grupuri alcătuite din câţiva indivizi pot fi găsite şi în peşteri, în zonele mai răcoroase ale acestora. Foloseşte o mare varietate de habitate. Vânează la liziera pădurilor, în parcuri, grădini, păşuni cu arbori, peste terenuri agricole, de-a lungul vegetaţiei situate la malul apelor; în multe cazuri, în localităţi, este observat vânând în jurul stâlpilor de iluminat cu lumină albă.

Liliacul comun (Myotis myotis)

liliac comun

Specie de talie mare, cu blana de pe spate maro, maroniu-roșcat, iar burta gri-albicioasă. Coloniile de naştere alcătuite uneori din câteva mii de exemplare pot fii găsite în turnuri de biserici, poduri spaţioase sau în peşteri. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, mine, pivniţe, exemplare solitare şi în fisuri de stâncă. Vânează cel mai frecvent în păduri de foioase sau mixte, mature, mai rar şi în păduri de conifere, cu substrat semideschis, capturând o parte importantă a pradei direct de pe sol. Poate parcurge distanţe semnificative (peste 10km) de la adăposturi până la habitatele de hrănire. Când vânează are un zbor destul de rapid, în general aproape de sol, la o înălţime de 1-2m, cu capul şi urechile orientate în jos, căutând după insecte.

Liliacul comun mic (Myotis oxygnathus)

liliac comun mic

Specie de talie mare, cu un abdomen mai strălucitor (mai alb) decât la specia Myotis myotis. Coloniile de naştere pot fi găsite în clădiri sau în adăposturi subterane, fiind alcătuite  uneori din câteva mii de exemplare. Hibernează în adăposturi subterane naturale sau artificiale. Coabitează adesea cu liliacul comun în adăposturile de reproducere şi de hibernare. Vânează cel mai frecvent deasupra pajiştilor, păşunilor extensive, tufărişuri, habitate de stepă, la marginea pădurilor. Are un zbor regulat, în general la o înălţime de 1-2m deasupra solului sau a vegetaţiei.

Liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum)

liliac mare cu potcoava

Specie de talie mare, cea mai mare specie de liliac cu potcoavă din Europa. Vara se adăposteşte în peşteri, mine părăsite sau clădiri; hibernează în primul rând în adăposturi subterane, în general la temperaturi de peste 7°C. Poate forma colonii de sute de exemplare, uneori împreună cu alte specii. Vânează în păduri de foioase, sau peste păşuni, livezi, garduri vii, tufărişuri. Zborul este lent, în general vânează la înălţimi joase, aproape de sol sau de vegetaţie.

Liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros)

liliac mic cu potcoava

Cea mai mică specie dintre liliecii cu potcoavă din Europa. Blana este moale şi rară, de culoare gri pe partea dorsală în cazul exemplarelor juvenile şi maronie, în cazul adulţilor. Specie des întâlnită în peşteri, dar de obicei în număr mic de exemplare. Coloniile de reproducere pot fi găsite şi în podurile clădirilor. De obicei formează colonii mici, nu rar pot fi observate şi femele gestante izolate. Vânează de obicei la înălţime mică sau medie în păduri de foioase sau mixte mature şi la marginea acestora. Zborul este foarte agil, vânează în general aproape de vegetaţie, chiar şi în coronament dens.

Share: